Pentru decenii, marca politica identitara a Europei libere si democratice a fost statul social si modelul german al “economiei sociale de piata”. Politicienii europeni, mai ales cei de inspiratie crestin-democrata, dar nu numai, se puteau mandri pe buna dreptate pentru faptul de a fi gasit acele mecanisme capabile sa incurajeze cresterea economica si sa reduca in acelasi timp, pe cat posibil, pierderile sociale ce rezulta inevitabil din concurenta antreprenoriala.

Cu alte cuvinte, dilema transportului in aceeasi ambarcatiune a lupului, caprei si varzei parea sa fie rezolvata definitiv. Cel puternic era stimulat sa devina si mai puternic, cel slab era ajutat sa nu devina si mai slab, ci sa se echilibreze, iar varza (mancare, servicii sociale, asigurari de sanatate) era pentru toti berechet. Totusi, de cativa ani, intre timp un deceniu, imaginea statului social european se schimba fundamental. Pe alocuri, ea este complet mutilata, de nerecunoscut.

Un exemplu: prospera Germanie se afla acum pe locul 21, din cele 24 totale pe lista asa-numitului social ranking european. Cu aproximativ 15 milioane de beneficiari ai ajutoarelor de somaj si a altor forme de asistenta sociala la limita, Germania nu mai este nici pe departe cea pe care o stiam si fata de care, cu admiratie si invidie, ne raportam permanent.Vizibila mai ales in domeniul asistentei varstnicilor, dar nu numai, criza Europei sociale se datoreaza intai de toate dezechilibrului demografic inregistrat in ultima jumatate de secol. Tot mai multi batrani sunt ingrijiti de din ce in ce mai putini tineri. Piramida sociala fiind complet inversata, contractul dintre generatii nu mai poate fi respectat.

O alta cauza a crizei statului social european este schimbarea in ultimele decenii a parametrilor politici. Fie ca a urmat cea de a treia cale sau a facut concesii neoliberalismului, clasa politica europeana, in ciuda institutiilor comune, avand la baza idealuri declarat comune, a fost incapabila pana acum sa reformeze sincronizat sistemele sociale ale tarilor Uniunii Europene. De unde confuziile, nesiguranta si, cel putin pana acum, esecul majoritatii formulelor propuse. La acestea se adauga accelerarea procesului globalizarii si dinamica proprie a acestuia, fuga dintr-o zona in alta a mapamondului, cresterea numarului somerilor in tarile Europei puternic dezvoltate, dar si puternic fiscalizate, cu mari costuri de productie. Statul european de azi, vlaguit financiar si principial, se retrage din ce in ce mai mult si lasa societatea sa se descurce pe cont propriu.

Toate acestea ne suna cunoscut. In ceea ce o priveste, Romania intra in UE cu o criza acuta a sistemului social si medical. Dubla drama, a saraciei si a bolii, produce zilnic victime inocente. Imaginile dezolante ale spitatelor fara caldura, cu peretii murdari de praf si sange, ale centrelor de ingrijire transformate in adevarate lagare in care isi duc traiul marginalii si decrepitii, pensionarii incapabili sa isi plateasca medicamentele, fapt pentru care stau la cozile interminabile ale retetelor compensate, diabeticii disperati de lipsa insulinei, slaba salarizare a personalului si incurajarea in acest mod a coruptiei, lipsa de echipament adecvat si acoperirea doar partiala a nevoilor social-medicale din teritoriu toate acestea puncteaza sfasietor orizontul cotidian romanesc la inceput de secol XXI si de era europeana. Dupa ce a pierdut pe majoritatea tinerilor inzestrati si talentati, plecati in cele patru zari, dupa ce refuza sa nasca pe altii, dovada numarul inspaimantator de mare al avorturilor, societatea romaneasca se auto-abandoneaza sub privirile indiferente ale unui stat care nu isi onoreaza decat deficitar si selectiv definitia sociala.

Dincolo de metafora, Romania moare cate putin in fiecare zi. Ce se poate face? O solutie cu adevarat subsidiara in fata complexitatii situatiei, la noi si in UE, este tocmai implicarea social-medicala a Bisericilor si a confesiunilor crestine. De ce? Pentru ca miezul crizei nu este exclusiv de natura financiara, ci mai ales morala. Sistemele social-medicale publice sunt virusate de lipsa de responsabilitate, de indiferenta fata de banii altora, de risipa resurselor si de cinism. La baza modelului statului social fiind idealul comunitatii de destin, dezintegrarea structurilor sociale atrage dupa sine si denaturarea sau ignorarea pur si simplu a valorilor si principiilor valabile pana de curand. Europa post-comunitara si cea post-comunista isi dau intalnire.

Eroarea de a crede ca valorile comunitare sunt bune doar in vremuri de prosperitate se conjuga acum cu eroarea de a crede ca, de dragul binelui comun abstract, binele personal poate fi sacrificat. Europa politica are de invatat din amandoua. Retragerea statului prin renuntarea la functiile clasice ale acestuia produce un fenomen fata de care, la randul lor, Bisericile nu pot ramane indiferente. Pentru ca falimentul partial al statului social european, a Wohlfahrtsstaats sau Sozialstaats, in orice varianta ar fi existat el pana acum, adica in formele cele mai explicite sau implicite, de la modelul englez la cel german sau de la cel suedez la cel francez, atrage dupa sine o enorma reconsiderare a definitiei spatiului public. Or, aceasta evolutie obliga Biserica, mai ales atunci cand este majoritara, ca, in conlucrare cu alte confesiuni, sa nu lase terenul pe seama celor care vor sa il privatizeze prin monopol ideologic si simbolic. Miza unei Europe sociale, prin si cu ajutorul componentei religioase, este enorma.

Iata de ce este momentul ca Bisericile si confesiunile crestine de la noi sa ii aduca aminte statului roman de obligatiile ce ii revin. In plus, este cazul ca, in sfarsit, sa precizam care este modelul social romanesc, pe baza caror mecanisme juridice si prin coperarea caror structuri si institutii ar putea acesta sa functioneze. Faptul ca Europa sociala se afla in criza incurajeaza pe destui factori politici autohtoni sa considere modelul social american drept cel mai avantajos. In Statele Unite, spun ei, statul nu este acuzat de lipsa sensibilitatii fata de criza sistemului social-medical. Pentru ca acesta din urma este, cu mici exceptii, privat. Tot astfel si invatamantul. Sustinatorii acestei filosofii sociale bazata exclusiv pe initiativa privata uita ca Europa este ceea ce este tocmai pentru ca geneza culturii ei civice are la baza solidaritatea articulata de-a lungul istoriei in polis-ul antic, in burg-ul medieval si in orasul modern. Iar in toate aceste momente, rolul Bisericii a fost decisiv.

Deoarece crestinismul nu este ideologia iubirii, ci practica iubirii. Concreta si imediata. A ignora toate acestea, in numele unei eficiente contabile, a lasa asadar societatea sa se descurce cum crede de cuviinta, fara a o ajuta in nici un fel, incasand doar impozitele din ce in ce mai mari, ar insemna in cele din urma victoria egoismului asupra binelui comun, a individualismului asupra comuniunii.