Nu am fost un copil fericit. Din cand in cand, eram multumit. Eram in lumea cartilor mai mult decat oriunde altundeva.

Casa noastra era mare, cu multe incaperi, un lucru bun atunci cand o cumparasera, cand tata avea bani. Un lucru rau mai tarziu.

Intr-o dupa-amiaza, parintii mei m-au chemat in dormitor, foarte oficial. Am crezut c-oi fi facut vreo prostie si ca-mi vor tine un discurs, dar nu era asta. Mi-au spus doar ca nu mai erau prosperi, ca va trebui sa facem cu totii sacrificii si ca partea mea de sacrificiu era sa renunt la dormitorul meu, camaruta din capatul scarilor. M-am intristat. In dormitorul meu instalasera o chiuveta mica, galbena, perfecta pentru mine. Era deasupra bucatariei chiar cum urcai pe scari din camera cu televizorul, asa ca noaptea auzeam, prin usa intredeschisa, murmurul reconfortant al discutiilor purtate de adulti si nu ma simteam singur. In plus, nimeni nu se supara daca tineam usa intredeschisa, lasand sa intre suficienta lumina cat sa nu-mi fie teama de intuneric si, la fel de important, cat sa citesc pe ascuns, dupa ora de culcare, in penumbra din hol – daca era necesar. Intotdeauna era necesar.

N-am fost tocmai distrus cand am fost exilat in dormitorul urias al surioarei mele. Acolo erau deja trei paturi si mi l-am ales pe cel de la fereastra. Imi placea sa ma catar pe fereastra aceea si sa ajung in balconul lung, din caramida; imi placea ca puteam sa dorm cu geamul deschis si sa simt vantul si picaturile de ploaie pe fata. Dar ma certam cu sora mea, ne certam din orice. Iar ea dormea cu usa dinspre hol inchisa. Certurile imediate cu privire la usa dormitorului, care trebuia sa ramana inchisa sau deschisa, au fost rezolvate scurt de mama, care a agatat o diagrama pe spatele usii. Aceasta afisa alternanta noptilor mele si ale surorii mele. Noapte de noapte eram multumit sau ingrozit, in functie de cum era lasata usa.

Vechiul meu dormitor din capatul scarii a fost inchiriat si pe-acolo s-au perindat o multime de oameni. Ii priveam pe toti cu neincredere: dormeau in camera mea si se foloseau de chiuveta mea galbena, care avea marimea potrivita pentru mine. Printre ei a fost o doamna grasa, din Austria, care ne-a spus ca-si poate parasi capul si poate merge pe tavan. Un neozeelandez care studia arhitectura. Un cuplu de americani pe care mama i-a alungat, scandalizata, cand a descoperit ca nu era casatoriti. Si apoi, minerul de opale.

Era sud-african, desi isi castigase avutul sapand dupa opale in Australia. Ne-a dat cate un opal mie si surorii mele, o piatra neagra, dura, cu o flacaruie care stralucea in verde, albastru si rosu inauntru. Sora mea il placea si pretuia piatra de opal. Eu nu l-am putut ierta pentru moartea pisicutei.

Era prima zi din vacanta de primavara: trei saptamani fara scoala. M-am trezit devreme, entuziasmat la gandul zilelor nesfarsite pe care puteam sa le petrec dupa plac. Urma sa citesc si sa explorez.

Mi-am pus pantalonii scurti, tricoul si sandalele. Am coborat in bucatarie. Tata gatea; mama dormea pana mai tarziu. Isi pusese halatul lui peste pijamale. Intotdeauna pregatea micul dejun sambata.

— Tata, unde mi-e revista de benzi desenate? am intrebat.

Imi cumpara mereu un exemplar din SMASH! cand venea acasa de la lucru vinerea, iar eu il citeam sambata dimineata.

— Pe bancheta din spate. Vrei paine prajita?

— Da, am raspuns. Dar sa nu fie arsa.

Tatei nu-i placeau prajitoarele de paine. O pregatea in cuptor, sub gratar, si, de obicei, o ardea.

Am iesit pe alee si m-am uitat in jur. M-am intors in casa, am impins usa de la bucatarie si am intrat. Imi placea usa de la bucatarie. Se deschidea in ambele parti, asa incat servitorii care lucrasera acolo cu saizeci de ani in urma sa poata intra si iesi cu bratele incarcate de farfurii pline sau goale.

— Tata, unde-i masina?

— Pe alee.

— Nu, nu-i acolo.

— Ce?

A sunat telefonul, iar tata a iesit pe hol, sa raspunda. L-am auzit vorbind cu cineva. Painea a inceput sa fumege sub gratar.

M-am urcat pe un scaun si am inchis ochiul de la cuptor.

— Era de la politie, a spus tata. Cineva a anuntat ca ne-a vazut masina abandonata la capatul aleii. Le-am spus ca nici macar n-am declarat furtul inca. Asa deci, putem sa pornim si sa ne intalnim acolo. Paine prajita!

A scos tigaia de sub gratar. Painea fumega si se innegrise pe o parte.

— Revista mea e acolo? Sau au furat-o?

— Nu stiu. Politia n-a spus nimic despre ea.

Tatal meu a intins unt de arahide pe partea arsa a painii, si-a pus o haina peste pijama, in loc de halat, s-a incaltat si am pornit impreuna pe alee.

Merseseram vreo cinci minute pe aleea ingusta, marginita de holde pe ambele parti, cand o masina a politiei ne-a ajuns din urma. A incetinit, iar soferul l-a strigat pe tata pe nume.

Mi-am ascuns bucata de paine prajita la spate, in timp ce tata vorbea cu politistul. As fi vrut ca parintii mei sa cumpere paine alba feliata, normala, potrivita pentru prajitor – la fel ca toti ceilalti parinti. Tatal meu gasise o brutarie in zona unde faceau paini compacte, din faina intermediara, si insista sa cumpere de acolo. Spunea ca painile au gust mai bun, iar mie mi se parea o aberatie. Painea cea mai buna era alba, feliata, si nu avea aproape niciun gust: asta era si ideea.

Soferul masinii de politie a coborat, a deschis portiera din spate si mi-a spus sa intru. Tata s-a asezat langa el, in fata.

Masina a inaintat lent pe alee. Pe atunci, aleea era nepavata si larga numai cat sa incapa o singura masina. Era un drum cu balti, abrupt, cu hopuri, cu colturi de piatra ici si colo, stricat de utilaje agricole, de ploaie si de timp.

— Copiii astia…, a spus politistul. Cred ca-i amuzant sa furi o masina, s-o conduci si s-o abandonezi. Probabil sunt din zona.

— Eu ma bucur c-ati gasit-o atat de repede, a spus tata. Am trecut de ferma Caraway, unde o fetita cu parul blond, aproape alb, si obraji rosii-rosii se holba la noi. Tineam

bucata de paine arsa in poala.

— E ciudat c-au lasat-o aici, totusi, a spus politistul. Asta pentru ca-i lung drumul de-acolo inapoi, oriunde ar fi inapoi.

Am facut o curba si am vazut masina Mini alba pe o margine, in fata unei porti care dadea intr-un camp. Cauciucurile erau adancite in noroiul maroniu. Am oprit dincolo de ea si am parcat pe marginea ierbii. Politistul m-a lasat sa ies si am pornit toti trei spre Mini. Ii povestea tatei despre rata infractionalitatii din zona si argumenta de ce era – evident – opera pustilor din cartier. Tata a deschis portiera din partea stanga cu cheia de rezerva.

— Cineva a lasat ceva pe bancheta din spate, a spus.

S-a intins si a tras patura albastra care acoperea obiectul necunoscut de pe bancheta din spate, chiar daca politistul ii spusese ca n-ar trebui sa faca asta. Eu ma uitam fix la bancheta din spate, pentru ca acolo era revista mea de benzi desenate, asa ca l-am vazut.

Dar ceea ce am vazut era un lucru, nu o persoana.

Desi aveam o imaginatie bogata si aveam deseori cosmaruri, ii convinsesem pe parintii mei sa ma ia la Muzeul de ceara Madame Tussauds din Londra cand aveam sase ani, pentru ca imi doream sa vizitez Camera ororilor. Ma asteptam sa vad in acea camera monstrii din filme despre care citisem in revistele ilustrate. Voisem sa ma entuziasmez in fata statuii de ceara a lui Dracula, a monstrului Frankenstein si a Omului-Lup. In schimb, am vazut o succesiune aparent interminabila de diorame ale unor barbati si femei deloc neobisnuiti, cu aspect mohorat, care omorasera alti oameni – de obicei chiriasi sau membri ai propriilor familii. Mai apoi, fusesera la randul lor omorati: prin spanzurare, pe scaunul electric, in camere de gazare. Majoritatea erau reprezentati cu victimele lor, in situatii sociale stranii. Stateau la masa, poate, in timp ce familia lor isi dadea duhul, otravita. Din placutele pe care se explica cine erau am aflat si ca mai toti isi omorasera familiile si le dadusera trupurile contra cost pentru studiul anatomiei. In clipa aceea, cuvantul anatomie a capatat un sens cumplit pentru mine. Nu stiam ce era anatomia. Stiam doar ca anatomia facea oamenii sa-si omoare copiii.

Singurul lucru care ma impiedicase sa o iau la fuga urland din Camera ororilor, in timp ce eram condus peste tot, fusese faptul ca nicio statuie nu arata convingator. Nu puteau arata ca niste morti, fiindca nu aratau ca si cand ar fi fost vreodata vii.

Nici aceea fiinta de pe bancheta din spate, care fusese acoperita cu patura albastra (cunosteam patura aceea; statea in vechiul meu dormitor, pe raft, la indemana pentru cand imi era frig) nu era convingatoare. Semana putin cu minerul de opale, dar purta un costum negru, o camasa alba, gofrata, si un papion negru. Parul ii era dat pe spate si lipit de cap. Avea un luciu artificial. Privea in gol. Avea buzele albastrii si pielea foarte rosie. Parea o parodie a sanatatii. Nu avea lantul de aur in jurul gatului.

Puteam sa vad, sub el, exemplarul meu din SMASH!, era mototolit si indoit, cu Batman pe coperta, aratand exact ca la televizor.

Nu mai stiu cine ce a spus atunci. Imi amintesc doar ca m-au pus sa stau departe de Mini. Am traversat strada si am ramas acolo, de unul singur, in timp ce politistul vorbea cu tata si nota chestii intr-un carnetel.

M-am uitat lung la Mini. Un furtun verde de gradina pornea de la teava de esapament pana la geamul din dreptul soferului. La intrarea in teava, in jurul furtunului era un strat de noroi gros, maroniu.

Nu se uita nimeni la mine. Am luat o gura de paine prajita. Era arsa si rece.

Acasa, tata manca toate bucatile de paine mai arsa. „Delicios“, spunea; sau „Carbune! Foarte sanatos!“, sau „Paine arsa! Preferata mea!“. Apoi manca tot. Cand am crescut, mi-a marturisit ca nu-i placuse niciodata painea arsa, dar o manca doar ca sa n-o arunce. Timp de o secunda, intreaga mea copilarie mi-a parut o minciuna, de parca unul dintre stalpii de incredere pe care fusese construita lumea mea s-ar fi prabusit si s-ar fi transformat in nisip.

Politistul a vorbit prin statie – stand in fata masinii, apoi a traversat strada si s-a apropiat de mine.

— Imi pare rau, flacaule, a spus el. Pe aici or sa mai vina cateva masini in scurt timp. Ar trebui sa gasim un loc unde sa astepti, ca sa nu ne stai in drum. Vrei sa stai din nou in masina mea?

Am dat din cap. Nu voiam sa ma intorc acolo. Cineva – o fata – a spus:

— Poate sa vina cu mine la ferma. Nu e niciun deranj. Era mult mai mare decat mine. Avea pe putin unsprezece ani. Avea parul destul de scurt pentru o fata si nasul carn. Era pistruiata. Purta o fusta rosie; pe atunci, fetele nu prea se imbracau in blugi. Nu prin partile acelea. Avea un vag accent de Sussex si ochi ageri, de un albastru cenusiu.

Politistul a condus-o la tata, iar fata a obtinut permisiunea sa ma ia. Am coborat pe alee impreuna.

— In masina noastra este un om mort, am spus eu.

— De aceea s-a dus acolo, a raspuns ea. La capatul drumului. Nimeni nu avea cum sa-l gaseasca si sa-l opreasca, la trei dimineata. Iar noroiul de pe-aici e umed si usor de modelat.

— Crezi ca s-a sinucis?

— Da. Iti place laptele? Buni o mulge pe Bessie chiar acum.

— Vrei sa spui lapte adevarat, de la vaca? am intrebat. Apoi m-am simtit aiurea, insa ea a incuviintat, asigurandu-ma ca da.

M-am gandit la asta. Nu mai bausem lapte care sa nu fie turnat dintr-o sticla.

— Cred ca mi-ar placea.

Ne-am oprit langa un mic hambar, unde o femeie in varsta, mult mai in varsta decat parintii mei, cu un par lung cenusiu, ca un paienjenis, cu o fata lunguiata, statea langa o vaca. De ugerul vacii erau prinse tuburi lungi, negre.

— Mai demult, le mulgeam cu mana, a spus ea. Dar asa e mai usor.

Mi-a aratat cum curgea laptele prin tuburile negre, ajungand in masina, printr-un racitor, apoi in putineiuri metalice, uriase. Putineiurile erau lasate pe o platforma solida, de lemn, aflata langa hambar, de unde erau colectate in fiecare zi de un camion.

Doamna in varsta mi-a dat o cana cu lapte cu caimac de la vaca Bessie. Era lapte proaspat, inainte sa ajunga in racitor. Nimic din ce bausem inainte nu avusese un asemenea gust: bogat si cald, imi invaluia gura. Mi-am amintit gustul laptelui multa vreme dupa ce uitasem orice altceva.

— Acum sunt si mai multi in capatul aleei, a spus femeia, dintr-odata. Toti coborand, cu farurile aprinse, si tot tacamul. Cata bataie de cap. Ar trebui sa-l iei pe baiat in bucatarie. E flamand, si o cana de lapte nu-i de ajuns pentru un baiat in crestere.

— Ai mancat? a intrebat fata.

— Doar o bucata de paine prajita. Arsa.

— Ma cheama Lettie, spuse ea. Lettie Hempstock. Aici este ferma Hempstock. Hai cu mine!

M-a condus pe usa din fata, in bucataria lor uriasa, m-a asezat la o masa uriasa de lemn, atat de patata si de uzata, incat parea ca niste chipuri se uita lung la mine de pe tablia ei.

— Aici luam micul dejun devreme, a spus ea. Mulsul incepe odata cu prima geana de lumina. Dar avem fiertura de ovaz in cratita si gem.

Am primit un castron de portelan, plin cu fiertura calda, de pe plita, asortat cu un bot de gem de mure facut in casa – preferatul meu. Lettie a turnat smantana deasupra. Am amestecat cu lingura, inainte sa mananc, transformand totul intr-o mancare movulie si eram cat se poate de fericit. Gustul era perfect.

A venit o femeie solida. Parui ei saten-roscat era brazdat cu cenusiu, tuns scurt. Avea obrajii rotunzi ca niste mere, purta o fusta verde inchis, care ii ajungea pana la genunchi, si cizme Wellington.

— Asta trebuie sa fie baiatul din capatul aleii, a spus ea. Ce mai tambalau si cu masina aceea! Or sa fie cinci doritori de ceai in curand.

Lettie a umplut un ceainic urias de arama cu apa de la robinet. A aprins un ochi al plitei cu un chibrit si a asezat ceainicul deasupra flacarii. Apoi a luat cinci cani ciobite dintr-un dulap si a ezitat o clipa, uitandu-se la femeie. Aceasta a spus:

— Ai dreptate. Sase. Va veni si doctorul. Apoi si-a facut gura punga si scoase un nttt!

— Au ratat biletul, a spus ea. L-a scris cu atat de multa grija, l-a impaturit si l-a pus in buzunarul de la piept, iar ei nu s-au uitat inca acolo.

— Ce zice? a intrebat Lettie.

— Citeste si singura, a spus femeia.

M-am gandit ca era mama lui Lettie. Parea sa fie mama cuiva. Apoi a spus:

— Spune ca a luat toti banii pe care i-a primit de la prieteni ca sa-i strecoare prin contrabanda afara din Africa de Sud si sa-i puna la banca in Anglia, si toti banii castigati de-a lungul anilor sapand dupa opale, si a mers la un cazinou din Brighton ca sa parieze. Voia s-o faca doar cu banii sai. Apoi a vrut doar sa ia ceva bani din cei dati de prieteni, pana cand ar fi pus inapoi banii pierduti. Apoi n-a mai ramas cu nimic si totul s-a intunecat.

— Dar nu asta a scris, a spus Letti, mijind ochii. A scris…

Catre toti prietenii mei

Pare rau ca n-a mers cum voiam si sper sa puteti reusi sa ma iertati pentru ca eu nu ma pot ierta.

— Totuna, a spus femeia intorcandu-se spre mine. Eu sunt mama lui Lettie. Pe mama mea ai intalnit-o mai devreme, la muls. Sunt doamna Hempstock, dar ea a fost doamna Hempstock inaintea mea, asa ca este batrana doamna Hempstock. Ne aflam la ferma Hempstock, cea mai veche de prin imprejurimi. O gasesti in Domesday Book.

M-am intrebat de ce se numeau toate Hempstock, dar nu am indraznit sa intreb cu voce tare. Nici sa intreb de unde stiusera despre biletul de adio sau ce gandise minerul de opale inainte de a muri. Se purtau de parca ar fi fost ceva firesc.

— L-am inghiontit sa se uite in buzunarul de la piept, a spus Lettie. O sa creada ca i-a venit lui ideea.

— Bravo! a spus doamna Hempstock. Vor veni aici cand fierbe ceainicul, sa intrebe daca am vazut ceva neobisnuit si sa bea ceai. De ce nu-l iei pe baiat la iaz?

— Nu e un iaz, a raspuns Lettie. E oceanul meu, a zis si s-a intors spre mine. Haide, mi-a spus si m-a condus afara din casa, pe drumul pe care veniseram.

Zorile nu se risipisera inca.

Am inconjurat casa si am coborat pe cararea vacilor.

— Chiar este un ocean? am intrebat.

— Ah, da, a raspuns ea.

Am ajuns acolo pe neasteptate: un sopron de lemn, o banca veche si, intre ele, un raz cu rate. Apa intunecata era patata de lintita si frunze de nufar. Un peste mort, argintiu ca o moneda, plutea pe o parte, la suprafata.

— Asta nu-i bine, a spus Lettie.

— Credeam c-ai spus ca-i un ocean, i-am zis. E doar un iaz.

— Dar este un ocean, a spus ea. L-am traversat cand eram bebelus, venind din vechiul tinut.

Lettie a intrat in sopron si s-a intors cu o prajina lunga de bambus. La capat avea atasat ceva ce semana cu o plasa pentru creveti. S-a aplecat si a inconjurat cu atentie pestele mort cu plasa, tragandu-l afara.

— Dar ferma Hempstock este in Domesday Book, am spus. Mi-a zis mama ta. Era pe vremea lui William Cuceritorul.

— Da, a confirmat Lettie Hempstock.

A luat pestele mort din plasa si l-a examinat. Era inca moale, nu teapan, si i se zbatea in mana. Nu mai vazusem pana atunci atatea culori: era argintiu, da, insa sub argintiu era albastru si verde si mov, iar fiecare solz avea varful negru.

— Ce fel de peste este asta? am intrebat.

— E foarte straniu, a spus ea. Vreau sa spun… cei mai multi pesti din ocean nu mor. A scos un briceag cu maner de corn – n-as putea spune de unde – si l-a impins in burta pestelui, despicand-o pana catre coada.

— Asta a ucis-o, a spus Lettie.

A scos ceva dinlauntrul pestelui si l-a pus apoi, inca slinos de la maruntaie, in palma mea. M-am aplecat, l-am muiat in apa si l-am frecat cu degetele ca sa-l curat. L-am privit lung. Chipul reginei Victoria ma privea la randu-i.

— Sase penny? am intrebat. Pestele a mancat o moneda?

— Nu e bine, nu? a spus Lettie Hempstock.

Soarele se inalta. Ii scotea in evidenta pistruii, care i se adunau pe obraji si pe nas. Parul ii devenea rosu-aramiu sub atingerea razelor.

— Tatal tau se intreaba unde esti, a spus ea apoi. E timpul sa ne intoarcem.

Am vrut sa-i dau moneda de sase penny, insa ea a clatinat din cap.

— Pastreaz-o, a spus. Poti sa cumperi bomboane de ciocolata sau serbet de lamaie.

— Nu cred ca pot. E prea mica. Nu stiu daca magazinele accepta asemenea monede in zilele noastre.

— Atunci pune-o in pusculita, a spus ea. Poate-ti aduce noroc, a adaugat sovaitor, de parca n-ar fi fost sigura ce fel de noroc.

Politistul si tata, impreuna cu doi barbati care purtau costum maro si cravata, stateau in bucatarie. Unul dintre barbati mi-a spus ca era politist, insa nu purta uniforma. Am fost dezamagit. Daca as fi fost politist, as fi purtat uniforma tot timpul. L-am recunoscut pe celalalt barbat cu costum si cravata. Era medicul nostru de familie, doctorul Smithson. Isi terminau ceaiul.

Tata le-a multumit doamnei Hempstock si lui Lettie pentru ca avusesera grija de mine, iar ele i-au raspuns ca nu avea pentru ce si ca puteam sa mai trec pe-acolo daca voiam. Politistul care ne dusese la Mini ne-a dus inapoi acasa si ne-a lasat la capatul aleii.

— Ar fi bine sa nu-i spui surorii tale, a zis tata.

Nu voiam sa vorbesc cu nimeni despre asta. Gasisem un loc special si-mi facusem o prietena. Imi pierdusem revista si tineam strans in mana o veche moneda de argint.

— Prin ce se deosebeste oceanul de mare? am intrebat.

— E mai mare, a raspuns tata. Un ocean este mult mai mare decat marea. De ce?

— Ma gandeam doar, am zis. Ar putea exista un ocean cat un iaz?

— Nu, a spus tata. Iazurile sunt de marimea iazurilor, lacurile sunt cat niste lacuri. Marile sunt mari, iar oceanele sunt oceane. Atlantic, Pacific, Indian, Arctic. Cred ca astea-s toate oceanele.

Tata a urcat in dormitor, sa discute cu mama si sa stea la telefon. Am pus moneda de sase penny in pusculita. Era genul acela de pusculita din portelan, din care nu puteai scoate nimic. Intr-o zi, cand avea sa fie plina pana la refuz, urma sa primesc incuviintarea s-o sparg. Era insa departe de a fi plina.

Traducere din limba engleza: Iulia Dromereschi

Titlul original: The Ocean at the End of the Lane. Copyright © 2013 by Neil Gaiman. Pentru versiunea romaneasca toate drepturile apartin editurii Paladin.

Neil Gaiman – Oceanul de la capatul aleii – traducere din limba engleza: Iulia Dromereschi; 200 pagini, hardcover, format 140×200, ISBN 9789731249001, Editura Paladin, iunie 2013