Premierul Erdogan propune alegerea presedintelui prin vot popular, convins ca va castiga partidul sau. Cu islamistii favorabili liberalismului politic, kemalistii ultraseculari devin antioccidentali.

Turcia traieste o luna istorica, in care acutizarea crizei de identitate din societate refondeaza sistemul politic. Masivele manifestatii de strada impotriva candidaturii unui islamist la presedintie si un al doilea esec al unui vot parlamentar l-au obligat pe ministrul de externe Abdullah Gul sa se retraga din cursa. Premierul Tayyip Recep Erdogan joaca mai departe pe cartea democratiei. Liderul Partidului Justitiei si Dezvoltarii (AKP), care controleaza 2/3 din parlamentul de la Ankara, a anuntat alegeri generale pe 22 iulie – cu o anticipare de trei luni. Mai spectaculos, premierul a propus o drastica reforma constitutionala: mandat parlamentar de patru ani in loc de cinci si maximum doua mandate prezidentiale de cinci ani in locul unuia de sapte – dar in urma unui scrutin popular, nu parlamentar, ca in prezent. Adversarii sai nu considera oportuna aceasta reforma.

Liberalism religios

Macar cazul Republicii Islamice a Iranului, cu alegeri in care candidati si programe pot fi interzise de forurile religioase, supreme in stat, arata cum fundamentalismul islamic dilueaza democratia pana la inexistenta. In Turcia, valorile democratice sunt incalcate insa de un fundamentalism secular. Franta s-a dorit separata de religie, dar a lasat-o libera in sfera privata; americanii au garantate libertatile religioase individuale, practicate aproape ostentativ chiar la varful puterii. Republica turca domina insa religia si are dreptul de a suprima practicarea ei in orice fel considera necesar. Necesar modernizarii societatii la 1923, secularismul impus de Ataturk a ajuns sa franeze astfel chiar modernizarea statului. Din 1950, alegerile democratice din Turcia sunt castigate de partide de centru-dreapta – care cer inclusiv libertati religioase. Tot mai populare in tara, formatiunile islamiste au inceput sa abandoneze – gratie contactului tot mai intens cu Europa si America – din nostalgiile unei autocratii otomane antioccidentale, pentru revendicarea unui liberalism politic, si religios, de tip vestic.

Cu o masiva migratie la orasele in plina dezvoltare, AKP nu mai este popular doar in zonele rurale din Anatolia. La putere din 2002, cand s-a redefinit din islamist in “conservator”, partidul lui Erdogan si Gul se arata un campion nu atat al islamizarii statului, cat al europenizarii lui: “demilitarizare”, economie de piata, libertati individuale. De aceea, multi liberali, chiar atei, simpatizeaza guvernul Erdogan. In timp ce kemalistii ultraseculari acuza “o alianta intre Islamul moderat si imperialismul SUA”. Invers, la manifestatiile din Ankara sau Istanbul impotriva candidaturii lui Gul nu au participat doar membrii clasei mijlocii occidentalizate, dar si obisnuiti ai moscheilor – care nu vor un stat islamic, ci numai posibilitatea practicarii credintei. Desigur, secularii se tem de un ulterior atac, progresiv, al conservatorilor islamisti la adresa modului lor de viata. Oricum, opinia publica nu agreeaza o noua lovitura de stat militara.